Umilirea

Mereu m-am intrebat de ce am acceptat ca multe persoane din viata mea sa se comporte urat cu mine, de ce am tolerat comportamente agresive, manipulative, care ma enervau si ma intristau, de ce nu am avut puterea sa zic ca nu accept, sa reactionez in acord cu ceea ce consideram ca merit si ca e corect intr-o relatie dintre doi oameni. Pana ieri aceasta a fost una din marile mele dileme.

Insa ieri am avut o revelatie, una dureroasa, dar edificatoare, acest mecanism de invalidare este adanc inradacinat si invatat din copilarie. Stiu ca e deja fumata treaba conform careia tot ce se intampla in copilarie ne dicteaza restul vietii, dar rareori spre deloc stim care element a declansat care reactie si ce anume ne face sa reactionam intr-un anumit fel.

Am primit inca de mica multe mesaje de invalidare, si acum nu va imaginati ca am fost maltratata, schingiuita, legata de pat, nu e nevoie de asta ca sa nu te simti bine in pielea ta, e nevoie de mult mai putin, de mesaje sistematice ca nu e ok cum faci tu, cum gandesti, cum alegi sa rezolvi lucuri, ca trebuie sa fie altfel ca sa fie bine, ca nu e de ajuns ce faci si ca mai ai mereu de muncit ca sa meriti si sa te bucuri.

Umilirea pare o chestie groaznica, si chiar este, dar ea este si cameleonica, luand multe forme aparent ok si uneori poate fi atat de perversa incat se poate ascunde dupa, intentii bune (am mai vorbit despre intentii bune ambalate prost). Umilirea este atunci cand spui cuiva „Ma faci de ras daca….” (punctele de suspensie pot si completate cu o infinitate de variante), „Imbraca-te ca lumea, unde crezi ca mergi asa”, „Intai citeste si dupa vii sa vorbesti cu mine pe subiectul X”, „Nu asa se fac lucurile”, „Trebuie sa faci/ sa fi/ sa spui/ sa…”, „Oare cu ce am gresit de tu ai ajuns sa faci asta” si lista tinde asimptotic spre infinit. Aparent nu are legatura cu tine, cel careia ii sunt adresate cuvintele, dar de fapt, dincolo de mesajul digital, cel analogic iti transmite clar mesajul ca nu esti ok asa cum esti, ca esti inferior celui care vorbeste, ca esti o dezamagire, un esec si ca el merita mai mult decat ceea ce faci tu, ceea ce esti tu.

Multi parinti transmit astfel de mesaje copiilor lor, impachetand-o frumos in bune intentii, dar un rahat pute chiar daca il pui intr-o cutie de cadou. Poate vreti sa argumentati ca doriti sa va motivati, impulsionati si abitionati copii cu astfel de mesaje, dar ca sa vedeti cat de eficienta e metoda, va sugerez sa incercati sa alergati cu un picior rupt si sa mai scoateti si timpi de olimpiada. Cam asa de eficient e si metoda asta.

Si mai trist este ca un copil crescut intr-un mediu judicativ si evaluativ va interioriza lipsa lui de valoare, transmisa indirect prin astfel de mesaje, si mai tarziu in viata o va accepta de la partener, de la prieteni, de la colegi, sefi si alte persoane cu care intra in contact, pentru ca va fi familiarizat cu mecanismul umilirii si pentru ca tot ce va veni dupa va fi o continuare a unui model deja bine intiparit si invatat. Iar orice experienta mai dureroasa, o va interioriza ca vinovatie pentru ca nu a fost, nu este si nu va fi niciodata destul de bun incat sa merite sa i se intample lucruri frumoase.

Acest articol a fost publicat în Călătorie spre centrul meu, Experiențele unui psiholog, Psihologul la dieta. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *