TREBUIE sa-ti REFACI viata

Aud de la divorţ încoace destul de des această idee, adresată mie sau altor persoane ce bifează căsuţa divorţat la statutul civil. Ca să vă spun drept nu mi-a sunat niciodată bine acesta propoziţie, desigur ideea din spate cât şi intenţia cu care sunt spuse sunt cel mai probabil minunate, dar formulare îmi ridică nişte mari semne de întrebare.

Mai întâi îmi voi asuma că sunt anti-TREBUIE de orice fel, cei apropiaţi ştiu asta şi apreciez faptul că încearcă reformulări ale ideilor care să evite cuvântul magic. Sunt anti-trebuie pentru că eu consider că este un cuvând ce ne setează la nefericire, adevărul este că în viaţa asta nu trebuie să faci nimic. Alegi să faci diverse lucruri şi îţi asumi alegerile făcute sau vrei să faci unele lucruri şi le faci. De ce e nevoie de trebuie? Nu ştiu… mă depăşeşte. Dacă ştie cineva să-mi destainuie şi mie secretul neînţeles şi nedesluşit al lui TREBUIE.

Şi ca să ajungem la partea cea mai interesantă din propoziţia mai sus propus, ţin în mod special sa analizez verbul A REFACE în forma lui reflexivă la persoana a II-a, adică A-ŢI REFACE, urmat de minunatul substantiv care în acest caz pune într-o lumină complet nouă verbul menţionat anterior… şi anume VIAŢA. Prin întrebare care îmi vine în minte când aud acestă sugestie este „DAI ÎI DESFĂCUTĂ????”. Poate o fi ca la prohap, când nu vezi că e deschis şi un prieten bine intenţionat îţi spune „Vezi că ţi s-a desfăcut prohapul!” şi tu cu un gest îl „refaci la loc”. Oare aşa e şi cu viaţa? Şi nu ne dăm noi seama, ăştia divorţaţi, că viaţa ne e desfăcută şi avem nevoie să ne atragă atenţia cineva din exterior? Iar atunci noi ar trebui să facem ce? Să dăm anunţ la matrimoniale? sa ne facem cont pe Tinder? Să ieşim cu o pancardă la purtător pe care să scrie „VIAŢA MEA E DESFĂCUTĂ! VREAU SA MI-O REFAC! TOŢI DORITORII SĂ VINĂ LA MINE!!!”.

Dar poate nu e dezfăcută, ci e NEFĂCUTĂ, ca atunci când nu-ţi faci patul şi vine mama şi îţi spune că eşti nesimţită că stai cu patul nefăcut, sau pentru cunoscători, vine pedagogul şi îţi răscoleşte patul pentru că i se pare că nu e făcut la dungă, care pentru el e egal cu nefăcut. Deci dacă viaţa mea de divorţată este nefăcută, primesc sugestia să mi-o refac,  să o aranjez frumos, ca şi covertura de pe pat, pentru că trebuie să arate bine, iar pernele trebuie musai aşezate feng shui deasupra. Deci putem deduce prin translatarea conceptului, că atât timp cât nu ai pe cineva viaţa ta eşti ca patul nefăcut…dezordonată, neaspectoasă şi neprezentabilă.

Cât despre ideea de a-ţi face viaţa, ea transmite receptorului ideea că orice face (în viaţă, că despre ea e vorba) e fără rost şi de prisos, cât timp nu e făcută (viaţa, căci la ea ne referim în continuare) cu cineva. Evident că nu oricum trebuie ea (re)făcută, ci….da aţi ghici….cum trebuie. Adică cu cineva care să fie în acord cu fişa postului, pe care eu personal n-am primit-o nici de la starea civilă, nici de la biserica când AM FĂCUT prima încercare, poate o fi doar pour les conaisseurs, o primesc cei care şi-au dezfăcut/nefăcut viaţa la a doua încercare ca să nu o mai dea nasol şi tura asta.

Deci ca să concluzionăm treaba stă cam aşa: MI-AM FĂCUT VIAŢA când m-am căsătorit (până atunci eram vai de mama mea), MI-AM DEZFĂCUT/NEFĂCUT VIAŢA când am divorţat (până aici mi-a fost, nu ştiu dacă am să ma pot şterge singură la poponeţ fără un mascul) şi trebuie SĂ-MI REFAC VIAŢA (ca să rezolv dilema anterioară cu ştersu). E o viziune interesantă asupra vieţii, dar pe care eu nu o împărtăşesc.

Ca să îi liniştesc pe dragii mei susţinători care îmi urează în diverse forme să-mi refac viaţa,  să găsesc pe cineva, să nu stau singură sau orice alta formulare a acestei idei, le transmit că eu sunt bine aşa cum sunt acum. Desigur că, dacă vine Făt-Frumos pe cal alb n-am să-l refuz, dar nici nu-l caut, pentru că nu am pierdut nimic. Nu e ca atunci când ţi-ai pierdut un cercel şi îl cauţi disperată peste tot pentru că e de la bunica, nu caut pentru că nu-mi lipseşte, nu am pierdut nimic. Eu sunt fericită şi împlinită în viaţa mea de zi cu zi, fără să am un partener. Mă bucur de libertate, de momente magice cu cei dragi, de prieteni, de profesia mea pe care o ador şi dacă o să vină şi cineva alături de care mă pot bucura de toate acestea minunat, dacă nu e tot minunat căci sunt fericită şi împlinită.

P.S. Oricum mulţumesc pentru gândul bun din acestă urare şi eu vă doresc tot binele din lume, aşa cum vi-l imaginaţi voi!

În categoria Exista viata dupa divort, Experiențele unui psiholog | Lasă un comentariu

Frumoasa si BESTIA

Mereu m-am intrebat de ce dintre toate povestile cu printese, aceasta este cea care imi place cel mai mult, iar aseara dupa ce am vizionat filmul am avut o revelatie…imi place pentru ca bestia stie ca e o BESTIE.

Pare o revelatie cretina, dar in viata reala ea nu exista, de aceea e si poveste toata treaba. Ca sa intelegi, revin cu lamuriri, bestia stie ca e o chestie groteasca, urat mirositoare, cu maniere de rahat, care nu stie nici sireturile sa si le lege singur. El stie toate lucrurile astea, stie ca are probleme de gestionare a furiei, stie ca e vai de mama lui si ca singura sansa sa se aleaga ceva bun de viata lui este sa vina o femeie care sa-l iubeasca si care sa vrea sa-si piarda timp si energie incercand sa-l invete cate ceva. Deci el stie cate lipsuri are, care ii sunt limitele si este extaziat cand un personaj feminin apare in viata lui si nu-si pune nici o problema legata de virilitatea lui cand trebuie sa invete ceva de la ea.

In viata reala insa, boul nu stie ca e bou! El are senzatia ca e printul din poveste, ca Adonis era minciuna pe langa el, ca orice onomatopee scoasa pe gura este ceva genial, ca accesele alea de furie de 2 bani sunt un semn al masculinitatii si virilitatii lui. Daca o „gagica” il saluta este pentru ca noi, femeile, nu putem trai fara el. In fata acestui personaj, colegele mele de gen, au in general doua reactii standard (dupa ce decid ca vor sa-si bata capul cu un asemenea specimen):

Prima este sa nu-i spuna cat e de idiot si sa-i alimenteze impresiile fantasmagorice despre propria persoana, cred ca acestui gen de abordare i s-ar potrivi numele „scarmanat la oute”, pentru ca noi femeile stim tot felul de tertipuri manipulatorice prin care sa cream impresia purtatorilor de pantaloni ca au ajuns la tot felul de relevatii geniale, care sunt de fapt ale noastre, dar pe care ei si le insusesc pentru ca nu exista ideea mai extraordinara decat a lor si pe baza acestui principiu refuza cu indarjire sa implementeze orice alta sugestie. Aici colegele mele isi impun si isi rafineaza la rang de arta, adorarea partenerului, astfel ca el sa se simta barbat, caci el hotaraste, el dicteaza, doar el are acces la izvorul cu intelepciune si prin urmare trebuie urmat in tocmai. Pentru a-i hrani iluzia, fetele ii spun des si apasat cat este el de grozav, cum fiecare part scos pe partea dorsala sau pe gura este mirabolant si cat sunt ele de norocoase ca destinul, karma si sansa l-a scos pe EL in calea lor. Sa nu ne lasam inselati de aparente, fetele astea stiu in sine lor ca boul este un bou, dar din diferite motive, pe care le cunosc sau le intuiesc, considera ca au mai multe de castigat daca pastreaza pentru ele aceast adevar.

A doua categorie de colege, mai autentice ce-i drept, ii spun verde in fata boului cat e de idiot, cum ca neuronii nu-l ajuta decat sa se scobeasca la… nas si ca singura solutie este sa le lasa pe ele sa-si faca treaba, adica toata treaba, de la maturat, mancare, copii, facturi, servici, relatii sociale si tot ce mai contine viata unei familii. El eventual este rugat sa duca gunoiul si asta i se pare o munca herculiana de care se plange sistematic, iar in restul timpului se gadila la…nas, uitandu-se la un meci cretinel de fotbal cu o bere, obligatoriu rece, in mana. In acest caz, colegele mele, stiu ce au luat de la inceput, sau s-au prins destul de repede si si-au recalibrat asteptarile si realitatea la dotarea partenerului. Dar chiar si asa Boul care i se spune direct sau indirect ca este bou, tot are accese de orgoliu, in care ii tranteste partenerei replici de o mare valoare, gen „Ce ai facut tu azi?”, „Ce ala e servici ce ai tu? Acolo te relaxezi”, „Ce mare lucru ai facut?” moment in care cred ca toate simtim o nevoie adanc de a utiliza tigaia de teflon in alt mod decat a fost conceputa initial.

Cred ca toate colegele mele au momente de sinceritate interioara in care realizeaza ca pretul pentru conceptul social, la fel de frumos si real ca o reclama, de „FAMILIE” este prea scump, ca se vand pe ele si ca isi irosesc resurse pretioase incercand sa faca imposibilul. Eu una nu cred in imposibil, decat daca incerci sa schimbi pe altcineva, iar acel altcineva nu vrea.

Stiu ca am parut androfoba tot articolul, de aceea as vrea sa extind ideea de aici, si sa spun ca indiferent ce casuta bifam in formulare M sau F, ideea este sa ne luam limitele si sa ne uitam la ele, sa nu ne fie frica sa recunoastem ceea ce suntem, oricat de BESTII am fi, pentru ca salvarea vine dupa ce ai curajul de a te recunoaste in totalitatea defectelor si calitatilor tale. Stiu ca suntem invatati ca trebuie sa fim perfecti, ca a fi femeie inseamna sa inghiti multe pentru familie si a fi barbat inseamna sa iti impui punctul de vedere. Socialul ne spune cum vrea sa fim, dar nu ne ofera pastile de prostie, ca sa fim si fericiti in limitarea noastra, asa ca haideti sa ne dezbracam de haina de reclama si sa vedem ce e dincolo de ea, pentru ca:

CEEA CE CREZI CA ESTI NU TE LASA SA FI CEEA CE ESTI!

În categoria Experiențele unui psiholog | Lasă un comentariu

De ce mananci?

Eu mananc de frica? Tu? Ce se afla in spatele poftei, a nevoii de a manca, a compulsiei de a gusta din toate, a ideii de a termina tot din farfurie?

Stiu ca este multa presetare sociala, ca ai fost invatat, la fel ca mine, ca nu e frumos sa lasi mancarea in farfurie, in timp ce copiii din Somalia mor de foame. E posibil ca oamenii dragi tie sa-si fi exprimat afectivitatea prin mancare, iti faceau ceva bun de mancare, ceva ce-ti placea, ca sa te alinte, ca sa te bucure, ca sa te recompenseze pentru ca ai facut ceva bine sau ai fost cuminte. Poate era singura forma in care isi dadeau voie sa-si exprime emotiile si sentimentele fata de tine, si tu ai interiorizat ca asta e iubirea, ca asa te iubesti si asa iti manifesti iubirea fata de ceilalti. Dar ironia sortii ma face sa intreb…cum sa-ti manifesti iubirea fata de tine, neascultandu-te pe tine?

Pentru ca in momentul in care mananaci din orice alt motiv decat din nevoie, atunci intr-un fel sau altul iti bati joc de tine, e ca si cum te-ai duce la buda fara sa ai nevoie si te-ai obliga sa produci ceva. Pare dura comparatie, dar priviti-le din prisma nevoilor fiziologice si ganditi-va cum ar fi sa conditionati si alte nevoie, cum faceti cu mancarea. Pentru ca ne impunem sa mancam la ore fixe, sa mancam doar anumite lucruri, sa nu refuzam cand suntem in vizita si cineva ne ofera ceva, sa mancam tot din farfurie si alte multe conditionari. Cand te fapt e simplu sa te hranesti, trebuie doar sa asculti atent ce iti spune corpul ca ai nevoie. Evident ca daca nu l-ai ascultat de o viata, s-ar putea sa aiba o voce mai ragusita si resemnata, dar prin exercitiu si prin perseverenta vei incepe sa-i auzi vocea si sa intelegi ce are nevoie si ce-ti cere.

Pentru a face mai usor procesul iti sugerez sa dai la o parte toate conditionariile sociale, gen trebuie sa mananci 3 feluri, 2 gusturi, 3 mese, carne, salata, fructe, cereale etc. si sa iti dai voie sa mananaci ce iti trebuie, cand iti trebuie, daca iti trebuie. Organismul tau stie mai bine ce are nevoie decat toti specialistii la un loc, iar singurul expert in viata ta esti tu. Asa ca ai incredere in tine si in vocea organismului tau!

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu