Îmi asum I

Welcome, după multă pauză am revenit pe micile ecrane 🙂

Şi pentru că mereu am scris despre ce mă doare, când cu tristeţe, când cu furie, când cu frică şi uneori cu bucurie, am să continui să o fac în acelaşi stil, tratând subiecte de interes pentru mine, pentru că oricâtă lume ar citi ce scriu aici, până la urmă, e vorba despre mine.

Zilele acestea am avut tot felul de insight-uri despre ce înseamnă a-ţi asuma. Când am crezut că am înţeles ce înseamnă mi-am dat seama că nu am înţeles nimic, ceea ce e de foarte bine.

A-ţi asuma înseamnă a recunoaşte, în sinea ta şi chiar în faţa celorlalţi (dacă e relevant pentru ei sau pentru tine în vreun fel) că ai făcut un lucru, că devii conştient de aspecte din tine. În acest articol ne vom axa pe cele de care nu prea eşti mândru că le-ai făcut, va mai fi şi partea a 2-a a lucrurile de care eşti mândru că le faci, dar nu ţi le asumi (trust me, se poate şi din astea). În acest sens, la un nivel mai profund, poate fi asumarea unui aspect de al tău, care mai mult de încurcă decât de ajută.

Şi aici vine, partea tricky, că asumarea nu înseamnă să ridici mânuţa şi să spui „Eu sunt aşa şi aşa” sau „Îmi asum că mi-e frică” şi gata. Asta e ca şi cum ţi-ar pute ceva foarte tare şi nu ştii de unde vine, motiv pentru care te apuci să cauţi şi găseşti în buzunar un rahat (şi nu din ăla turcesc), îl scoţi, te uiţi la el şi îl pui la loc, iar apoi zici „Îmi asum că am un rahat în buzunar.”. Iar când cei din jur, îşi zic „Băi Gicule ceva pute!”, tu le răspunzi candid „Da, rahatul meu din buzunar, pe care mi-l asum” şi orice ar mai comenta interlocutorul gen „Şi nu vrei să-l arunci?”, tu îi răspunzi „Ba da, lucrez cu el!”, păi ce pana mea îi faci? modelaj? crezi că dacă modelezi o lebădă din el, o sa fie altceva decât un câcât?

Da am făcut chestia asta mult timp, simţindu-mă mai de rahat decât înainte, când nu ştiam de unde pute, pentru că adevărul e că nu mă mai puteam preface că nu ştiu sau că nu-i la mine în buzunar.

Apoi am aflat brusc că, ideea nu e să-ţi asumi rahatul, cât timp nu alegi să-l arunci după ce l-ai găsit. Asta cu „Îmi asum!” şi îl pun înapoi unde l-am găsit sau pentru a părea că lucrez cu el, îl pun în alt buzunar şi asta mi se pare că rezolvă problema, e ca şi cum ai ştii că ai piciorul rupt, dar îi pui un plasture ca să se vindice. Deci, the real deal, cu asumatul este să mergi până la capăt, să iei rahatul, să-l arunci şi să vorbeşti de el la trecut, gen „Mi-am asumat că îmi era frică de elefanţi roz, motiv pentru care am început să citesc despre elefanţi roz, să vizitez la zoo elefanţi roz, etc.”

Ce încerc să zic cu toate glumiţele astea, e că asumarea fără schimbarea e ca mersu pe bicicletă fără bicicletă, total inutil, epuizant, pentru tine care zici că dai din pedale, dar nici măcar nu pleci de pe loc, darmite să ajungi undeva, iar pentru ceilalţi eşti amuzanto-ciudat, pentru că nu e clar ce faci, dar arăţi într-un mare fel făcând-o.

Aşa că hai cu asumoschimbarea, că pic fără poc nu se poate!

Acest articol a fost publicat în Călătorie spre centrul meu. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *