Divort a la Romania

Trăind în contextul socio-cultural al României, am avut ocazia să observ diverse elemente specifice spaţiului mioritic. Evident că revelaţia nu a venit singură peste noapte, ci a fost efectul unei interacţiuni cu alte culturi, pentru că altfel în prostia mea aş fi crezut că ‘aşa e peste tot’. Unul din subiectele care mi-a atras în mod special atenţia este divorţul, asta pentru că am şi trecut prin unul, tot ca la români…adică cu strigături. Dar în acest articol, nu acest aspect al divorţului vreau să tratez ci altul mai spinos şi anume cel al rolului de părinte.

În momentul în care decizi că nu îţi mai doreşti viaţa care o trăieşti alături de partner şi decizi să divorţezi, inevitabil îţi ridici celebra întrebare, adresată în paralel şi de către neamuri, rude, cunoştiinţe, ‘Vrei să crească copilul fără tată?’. Întrebarea este adresată predominant retoric, iar mesajul analogic este ‘ Bagă-ţi minţile în cap, nu poate fi aşa de rău!’

Chit că e vorba de bătăi, înjurături, umiliri, înşelat, neimplicat, dacă cei doi au un copil, lumea va încerca invariabil să itereze ideea că relaţia mai merită a 1001-a şansă. Că personajul femin trebuie să cugete bine pentru că la mijloc este vorba de un suflet inocent.

Ori sunt eu cu capuţul (nu am exclus niciodată aceasta variantă) ori restu lumi ‘s-a stricat la cap’. Fraţilor ce are pendula cu prefectura? Când divorţează doi oameni se invalidează certificatul de căsătorie, nu cel de naştere. Aşa că de ce ar trebui să fie responsabilitatea celui care vrea sa se despartă şi faptul că celălalt partener îşi pune palma în fund îm rolul de părinte?

Adică de ce el, căci în majoritatea situaţiilor despre un el este vorba, pleacă în life după divorţ şi e tot vina ei? Pai dacă face schema asta, e cu atât mai clar ce a lăsat şi de ce. Dacă el nu sună, nu contribuie financiar, nu se implică, cum e ea asta din vina ei?

Aratam cu degeţelul la Norvegieni că e urât ce fac, dar adevărul e că am vrea noi să fim ca ei, să fie obligat tatăl să plătească pensia, şi nu numai dacă faci plângere penală, ci de către sistem care îi opreşte din salar după ce a plătit în locul lui pensia, astfel încât copilul să nu aibă de suferit. După câteva luni în care nu vine să vadă copilul îşi pierde dreptul de vizită şi poate reveni în viaţa copilului doar cu ajutor specializat, ca să nu producă traume. La noi nu ia nimeni în calcul traumele psihologice, spun asta şi ca specialist şi ca părinte divorţat, colegul veni şi după 15 ani la uşă că vrea sa interacţioneze cu copilul, de care şi-a amintit brusc, sau vine când, cum şi dacă are chef să îl viziteze.

A fi părinte este o obligaţie, nu un drept!

Aşa că nu văd de ce femeile sunt răspunzătoare de modul în care tatăl decide să relaţioneze cu propriul copil după divorţ. E alegerea lui şi să se spele pe cap cu ea! Iar copilul găseşte iute şi de grabă răspunsul la întrebarea ‘De ce v-aţi despărţit?’ când vede lipsa lui de interes. Deci, dară, să ieşim din mentalitatea arhaică ‘O să crească copilul fără tată dacî divorţezi!’ pentru că dacă Gigel îşi pune palma în dos după divorţ şi numai vrea să fie tată, sunt convinsă că nu prea era tată nici înainte de divorţ!

Acest articol a fost publicat în Exista viata dupa divort, Experiențele unui psiholog. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *