Cand psihologului i s-au inecat corabiile

Da, stiu, noi psihologii trebuie sa fim mereu ZEN, sa vedem intotdeauna partea plina a paharului, sa fim increzatori si optimisti, sa avem mereu convingerea, pardon certitudinea ca totul va fi bine. Ei, dragii mei, o sa va dezamagesc, viata unui psiholog nu este indubitabil ROZ, ea are toate culorile curcubeului plus inca vreo cateva. Si la noi se aduna norii negrii, si noua ne seaca fantana fericirii.

Eu am o perioada in care nu ma regasesc, in care am multe stari de panica, pentru ca nu vad cum mi-as putea materializa dorintele, simt ca trebuie sa aleg, cand de fapt nu vreau asta. Imi doresc o viata fara griji materiale, ca orice alt om, si desi pentru mine asta nu se transpune in masina de platina, ca cea a secului din una din tarile arabe, nici intr-un castel ala Cenusareasa, la mine se transpune intr-o locuinta, cu 2 camere, hai 3 ca sa aiba loc si musafirii, o masina mica si practica care sa o pot parca oriunde, deh sunt femeie si e mai greu cu parcatul….uneori. Dar evident ca asta nu e tot, mi-as dori sa pot sa vizitez lumea, sa-mi fac concediul in diverse locuri fascinante si misterioase din aceasta lume, cred ca asta e partea cea mai „excentrica” a dorintelor mele materiale. Si mi-as dori sa pot sa realizez toate acestea aici la mine in oras, unde am prietenii mei, unde lucrez cu niste copii minunati, unde fac munca care-mi place. Dar evident ca am senzatia ca visul acesta este fantasmagoric, utopi si nesimtit pe plaiurile romanesti, unde intrebarea din fiecare luna e ce factura sa platesti pe cea de la gaz sau pe cea la curent, ca de ambele sigur nu-ti ajunge.

Sunt unii dintre colegii si prietenii mei care vor spune, ca dorintele mele se pot materializa si aici la noi, da, va cred, stiu ca voi ati reusit, stiu ca se poate, problema mea e ca nu cred ca pot eu aici, de ce? Pentru ca mi-e rusine sa iau banii de la oameni pe care-i cunosc, de la oamenii necajiti, de la oameni care au necazuri. Nu am o parere proasta despre cei care iau bani de la astfel de oameni, ba chiar ii admir, pentru ca reusesc sa fac ceva ce e nu pot, au reusit sa depaseasca o limita pe care eu o am. Eu nu pot, nu stiu de ce, am o vaga idee de la ce mi se trage, e din familie, si ai mei au facut si fac la fel, si ma enerveaza foarte mult asta la ei. Am incercat sa lupt cu acesta gandire, nu mi-a iesit, inca nu stiu daca e una dintre aspectele pe care trebuie sa le accept la mine sau pe care trebuie sa o schimb.

Eu ma simt ca intr-o ceata densa si amagitoare, ceea ce-mi da o stare de nervi si de frustrare, pe care reusesc sa o gestionez….uneori, alteori nu.

Dar mergem inainte, pentru ca inapoi inca nu s-a inventat cum.

Acest articol a fost publicat în Experiențele unui psiholog. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *