RESPECT a la elevi

După ce am lipsit un an, revin în forţă cu subiecte adunate. Acum vom trece la un aspect important pentru mine, nu, nu e doar o profesie pentru mine, e ceea ce sunt, e vocaţia mea şi deseori e locul în care mă simt ca acasă. Pentru mine a fi profesor nu este un titlu, nu este un job, nu este ceva ce fac pentru că nu m-aş putea angaja în altă parte, pentru mine este vorba de relaţii, este vorba de a-ţi asuma rolul de învăţător, de a-i învăţa pe cei mai tineri lucruri despre viaţă şi despre ei. Pentru mine a fi profesor înseamnă a fi prieten!

Aşa că acestea fiind spuse, să trecem la ce mă doare. Unul dintre marile treburi care mă sâcâie, încă din prima zi de activitate este faza cu RESPECTUL! Cred că dacă n-am auzit teoria cu respectul de 1000 de ori, n-am auzit-o niciodată.

Teoria cu respectul din parte elevilor este una dintre primele pe care ţi se predă de către colegii mai cu experienţă:

  1. Respectul nu mai e ce a fost! „Pe vremea mea” elevul nici nu se uita în ochii profesorului, era de ajuns să ridic puţin vocea ca să ştie care îi este locul.
  2. Să nu îi laşi să-ţi vorbească la per tu, pentru că n-o să te mai respecte şi te iau la împins vagoane.
  3. Nu te tragi cu ei de şireturi, nu te întinzi cu ei la vorbă, că nu ştiu să se oprească şi eşti la cheremul lor după.
  4. Să le pui absent dacă nu sunt la fix în clasă şi să nu-l motivezi, aşa o să înveţe să te respecte, altfel vin când au chef şi nu fac nimic.
  5. Trebuie să le predai, să îi pui să-şi scrie lecţiile în caiet, că dacă vine un control se uită să vadă ce ai făcut. Iar daca scrii mult elevii o sa stea cuminti si o sa te respecte.
  6. Nu iesi cu ei in oras, ca n-o sa te mai ia in serios la ore.

Las lista deschisa deoarece e din seria fara numar.

Acum am sa raspund, pe limba mea, listei anterioare, lansand si provocarea de a raspunde si voi la aceasta lista cu argumente pro sau contra

  1. Respectul nu mai e cea fost, slava Domnului, pentru ca respect=frica pe vremea „ta”, iar elevul nu facea diferenta intre cele doua. Acu ca pe tine te incanta faptul ca lor le era frica de tine, spune ceva despre dorinta ta de a controla si domina relatiile, dar asta e alt subiect.
  2. Cred ca cele mai dure comentarii pe care le-am auzit ever despre un profesor, erau cu pronumele de politete inclus, plus multa carne in frigider. Deci daca iti zic doamna sau vorbesc cu dumneavoastra, nu inseamna ca si mor de dragul tau sau te respecta, dar tu poti trai cu aceasta iluzie.
  3. Teoretic vorbind chiar esti la cheremul lor, ca jobu-ul tau e sa ii formezi pe ei, fara elevi n-ar mai fi nevoie de profesor, deci e mai putin despre maria ta si mai mult despre elevi, ceea ce au ei nevoie si cum au nevoie. Dar tu o sa faci ce, cat si cum stii, doar pentru ca ai catalogul si pixul in mana, iar aceasta atitudine zice ceva despre tine, nu despre ei.
  4. Tu, care esti profesor (a se citi Dumnezeu, caci asa se cred unii) n-ai intarziat ever in viata ta nicaieri? Daca da, nu ai nici o baza morala, umana sa le ceri lor sa nu intarzie, mai bine i-ai invata cum sa gestioneze astfel de situatii si i-ai invata despre managmentul timpului, dar prima data trebuie sa stii tu despre ele si sa le aplici ca sa ii poti invata.
  5. Eu nu-mi fac treaba cu frica ca vine vreun control, n-are decat sa vina si sa vada ce are de vazut, eu imi fac treaba cum e mai bine pentru elevii care ii am in fata, ca nu e nici o clasa la fel ca alta si planul de acasa nu se pupa cu cel din targ. Si sincer nu am inteles niciodata de ce trebuie sa scrie in caiete, nu am inventat eu psihologia generala, tot ce e nevoie sa se stie la nivel teoretic, exista in manualul pe care il primeste fiecare elev la inceputul anului, sa mai scrie el dupa dictare la 16 ani, just for fun, sau ca sa umplu eu cele 60 min mi se pare absurd. Si daca nu is multumita de vreun manual, ma apuc si fac eu un caiet cu materia vietii si il dau sa-l printeze, nu ii pun sa scrie ca pe vremea lui Pazvanti in epoca netului si a calculatorului.
  6. In primul rand, in timpul meu liber fac ce vrea muschiul meu, ies cu cine vreau eu, ma imprietenesc cu cine cred eu, vorbesc cu cine imi face mie placere. Daca vreau sa ma vad cu prieteni care mi-au fost sau imi sunt elevi, e alegerea mea. Oricum, fizic vorbind, nu as putea sa ies cu toti cei 1426 de elevi ai unitatii in care actionez.

Oricum ideea ca o relatie interumana apropiata ar putea duce la lipsa de respect este un subiect care ar trebuie sa traga un semnal de alarma. Pentru ca o relatie de prietenie, este bazata tocmai pe respect, incredere si iubire. Faptul ca ai o relatie destul de intima cu cineva incat sa-i spui orice despre tine si sa poti sa ii spui cand crezi ca nu e corect ce zice sau gandeste inseamna un grad foarte de mare de respect. Dar pentru asta ar trebui sa fii dispus sa renunti la credinta ca respectul ar putea vreodata sa aiba vreo tangenta cu frica, pentru ca unde e frica nu e respect, e doar frica. Frica nu lasa loc de altceva pe langa ea, asa ca nu te amagi crezand ca cineva care simte frica fata de tine, de ce nota i-ai putea pune, de ce i-ai putea face sau de ce i-ai putea zice, te respecta.

În categoria Experiențele unui psiholog | Un comentariu

Îmi asum I

Welcome, după multă pauză am revenit pe micile ecrane 🙂

Şi pentru că mereu am scris despre ce mă doare, când cu tristeţe, când cu furie, când cu frică şi uneori cu bucurie, am să continui să o fac în acelaşi stil, tratând subiecte de interes pentru mine, pentru că oricâtă lume ar citi ce scriu aici, până la urmă, e vorba despre mine.

Zilele acestea am avut tot felul de insight-uri despre ce înseamnă a-ţi asuma. Când am crezut că am înţeles ce înseamnă mi-am dat seama că nu am înţeles nimic, ceea ce e de foarte bine.

A-ţi asuma înseamnă a recunoaşte, în sinea ta şi chiar în faţa celorlalţi (dacă e relevant pentru ei sau pentru tine în vreun fel) că ai făcut un lucru, că devii conştient de aspecte din tine. În acest articol ne vom axa pe cele de care nu prea eşti mândru că le-ai făcut, va mai fi şi partea a 2-a a lucrurile de care eşti mândru că le faci, dar nu ţi le asumi (trust me, se poate şi din astea). În acest sens, la un nivel mai profund, poate fi asumarea unui aspect de al tău, care mai mult de încurcă decât de ajută.

Şi aici vine, partea tricky, că asumarea nu înseamnă să ridici mânuţa şi să spui „Eu sunt aşa şi aşa” sau „Îmi asum că mi-e frică” şi gata. Asta e ca şi cum ţi-ar pute ceva foarte tare şi nu ştii de unde vine, motiv pentru care te apuci să cauţi şi găseşti în buzunar un rahat (şi nu din ăla turcesc), îl scoţi, te uiţi la el şi îl pui la loc, iar apoi zici „Îmi asum că am un rahat în buzunar.”. Iar când cei din jur, îşi zic „Băi Gicule ceva pute!”, tu le răspunzi candid „Da, rahatul meu din buzunar, pe care mi-l asum” şi orice ar mai comenta interlocutorul gen „Şi nu vrei să-l arunci?”, tu îi răspunzi „Ba da, lucrez cu el!”, păi ce pana mea îi faci? modelaj? crezi că dacă modelezi o lebădă din el, o sa fie altceva decât un câcât?

Da am făcut chestia asta mult timp, simţindu-mă mai de rahat decât înainte, când nu ştiam de unde pute, pentru că adevărul e că nu mă mai puteam preface că nu ştiu sau că nu-i la mine în buzunar.

Apoi am aflat brusc că, ideea nu e să-ţi asumi rahatul, cât timp nu alegi să-l arunci după ce l-ai găsit. Asta cu „Îmi asum!” şi îl pun înapoi unde l-am găsit sau pentru a părea că lucrez cu el, îl pun în alt buzunar şi asta mi se pare că rezolvă problema, e ca şi cum ai ştii că ai piciorul rupt, dar îi pui un plasture ca să se vindice. Deci, the real deal, cu asumatul este să mergi până la capăt, să iei rahatul, să-l arunci şi să vorbeşti de el la trecut, gen „Mi-am asumat că îmi era frică de elefanţi roz, motiv pentru care am început să citesc despre elefanţi roz, să vizitez la zoo elefanţi roz, etc.”

Ce încerc să zic cu toate glumiţele astea, e că asumarea fără schimbarea e ca mersu pe bicicletă fără bicicletă, total inutil, epuizant, pentru tine care zici că dai din pedale, dar nici măcar nu pleci de pe loc, darmite să ajungi undeva, iar pentru ceilalţi eşti amuzanto-ciudat, pentru că nu e clar ce faci, dar arăţi într-un mare fel făcând-o.

Aşa că hai cu asumoschimbarea, că pic fără poc nu se poate!

În categoria Călătorie spre centrul meu | Lasă un comentariu

Divort a la Romania

Trăind în contextul socio-cultural al României, am avut ocazia să observ diverse elemente specifice spaţiului mioritic. Evident că revelaţia nu a venit singură peste noapte, ci a fost efectul unei interacţiuni cu alte culturi, pentru că altfel în prostia mea aş fi crezut că ‘aşa e peste tot’. Unul din subiectele care mi-a atras în mod special atenţia este divorţul, asta pentru că am şi trecut prin unul, tot ca la români…adică cu strigături. Dar în acest articol, nu acest aspect al divorţului vreau să tratez ci altul mai spinos şi anume cel al rolului de părinte.

În momentul în care decizi că nu îţi mai doreşti viaţa care o trăieşti alături de partner şi decizi să divorţezi, inevitabil îţi ridici celebra întrebare, adresată în paralel şi de către neamuri, rude, cunoştiinţe, ‘Vrei să crească copilul fără tată?’. Întrebarea este adresată predominant retoric, iar mesajul analogic este ‘ Bagă-ţi minţile în cap, nu poate fi aşa de rău!’

Chit că e vorba de bătăi, înjurături, umiliri, înşelat, neimplicat, dacă cei doi au un copil, lumea va încerca invariabil să itereze ideea că relaţia mai merită a 1001-a şansă. Că personajul femin trebuie să cugete bine pentru că la mijloc este vorba de un suflet inocent.

Ori sunt eu cu capuţul (nu am exclus niciodată aceasta variantă) ori restu lumi ‘s-a stricat la cap’. Fraţilor ce are pendula cu prefectura? Când divorţează doi oameni se invalidează certificatul de căsătorie, nu cel de naştere. Aşa că de ce ar trebui să fie responsabilitatea celui care vrea sa se despartă şi faptul că celălalt partener îşi pune palma în fund îm rolul de părinte?

Adică de ce el, căci în majoritatea situaţiilor despre un el este vorba, pleacă în life după divorţ şi e tot vina ei? Pai dacă face schema asta, e cu atât mai clar ce a lăsat şi de ce. Dacă el nu sună, nu contribuie financiar, nu se implică, cum e ea asta din vina ei?

Aratam cu degeţelul la Norvegieni că e urât ce fac, dar adevărul e că am vrea noi să fim ca ei, să fie obligat tatăl să plătească pensia, şi nu numai dacă faci plângere penală, ci de către sistem care îi opreşte din salar după ce a plătit în locul lui pensia, astfel încât copilul să nu aibă de suferit. După câteva luni în care nu vine să vadă copilul îşi pierde dreptul de vizită şi poate reveni în viaţa copilului doar cu ajutor specializat, ca să nu producă traume. La noi nu ia nimeni în calcul traumele psihologice, spun asta şi ca specialist şi ca părinte divorţat, colegul veni şi după 15 ani la uşă că vrea sa interacţioneze cu copilul, de care şi-a amintit brusc, sau vine când, cum şi dacă are chef să îl viziteze.

A fi părinte este o obligaţie, nu un drept!

Aşa că nu văd de ce femeile sunt răspunzătoare de modul în care tatăl decide să relaţioneze cu propriul copil după divorţ. E alegerea lui şi să se spele pe cap cu ea! Iar copilul găseşte iute şi de grabă răspunsul la întrebarea ‘De ce v-aţi despărţit?’ când vede lipsa lui de interes. Deci, dară, să ieşim din mentalitatea arhaică ‘O să crească copilul fără tată dacî divorţezi!’ pentru că dacă Gigel îşi pune palma în dos după divorţ şi numai vrea să fie tată, sunt convinsă că nu prea era tată nici înainte de divorţ!

În categoria Exista viata dupa divort, Experiențele unui psiholog | Lasă un comentariu